Apa tonică are o reţetă la fel de simplă precum îi este denumirea, dar şi o poveste complicată în spate, care merge înapoi în timp până în anii 1600 şi căreia nu i se cunosc pe deplin toate etapele. În termeni simpli, apa tonică este de fapt apă carbogazoasă infuzată cu chinină, substanţa care de altfel îi oferă şi celebrul gust amărui, uneori amestecată cu zahăr sau acizi din fructe. Chinina se extrage din scoarța copacului cinchona, nativ pe continentul Sud American, prima chinină pură fiind extrasă de farmaciștii francezi Pierre Joseph Pelletier și Joseph Bienaimé Caventou în anul 1820. Popoarele indigene din America de Sud cunoşteau însă cu mult timp înainte faptul că scoarţa de cinchona are proprietăţi vindecătoare, aceasta fiind folosită de cuceritorii europeni pentru a trata epidemia de malarie. Abia în anul 1858 denumirea de ‘apă tonică’ este patentată de Erasmus Bond în Islington şi începe să fie folosită strict cu scop medicinal până când britanicii o amestecă pentru prima dată cu celebrul lor gin, dând naştere efervescentului cocktail Gin & Tonic.